Copii privati de afectiunea parintilor

Am gasit acest articol foarte interesant pe Deutsche Welle. Va las si pe voi sa-l cititi si sa reflectati. Personal cred ca este un articol foarte realist.

"În ultimii ani, peste trei milioane de români lucrează în străinătate. În urma lor au rămas în ţară 300.000 de copii, în grija rudelor sau în cel mai bun caz doar cu unul dintre părinţi.


Cei mai mulţi dintre aceşti copii au între doi şi şase ani, adică exact vîrsta la care au cea mai mare nevoie de afectivitate din partea părinţilor. Nu e greu de imaginat că mulţi dintre copiii celor plecaţi la muncă în afara ţării au trecut şi trec prin traume emoţionale ce pot avea urmări dramatice în evoluţia lor psihică.

Legea din România îi obligă pe părinţi să declare autorităţilor locale în grija cui îşi lasă copiii pe perioada absenţei lor din ţară. Însă conform unor statistici realizate de organizaţii nonguvernamentale doar 7% dintre ei au făcut aceste declaraţii, astfel că cei mai mulţi dintre copiii rămaşi acasă nu au un tutore legal.

Unicef anunţa în urmă cu cîteva luni că o treime din copiii lăsaţi în grija rudelor sînt depresivi. Presa a relatat în ultimii ani şi despre mai multe cazuri de sinucideri.

Situaţia e complicată şi dramatică în aceeaşi măsură. În România - şi cu precădere în Moldova, regiunea cea mai săracă, şi nu de azi, de ieri - sînt numeroase familii care nu îşi mai pot asigura existenţa. Părinţii şi-au găsit de muncă în afara ţării, în special în ţări precum Italia sau Spania. Primul şi cel mai important preţ pe care şi-au asumat să îl plătească este privarea copiilor lor de "cei şapte ani de-acasă".

Dar şi-au asumat ei oare, în cunoştinţă de cauză, acest preţ teribil? Cîţi dintre românii plecaţi au consultat măcar un psiholog pentru a afla la ce riscuri îşi expun copiii, care vor resimţi absenţa îndelungată a părinţilor ca pe un abandon? Apoi: cîţi dintre părinţi au apelat la un psiholog care să facă şedinţe periodice cu copiii lor lăsaţi în grija rudelor de acasă?

Răspunsul nu e greu de bănuit, dacă ne gîndim la gradul de educaţie al celor care au plecat din sate sau din oraşele de provincie să cîştige o pîine mai bună în afara ţării. Mentalitatea că unui copil îi trebuie să aibă ce mînca, ce îmbrăca şi un loc în care să doarmă şi să se joace e greu de zdruncinat.

Nu vreau să spun că oamenii aceştia nu şi-ar iubi copiii. În fond, muncesc din greu departe de casă, aşa cum nu erau obişnuiţi să muncească în România, nu doar pentru ei, ci şi pentru a le asigura un viitor mai bun copiilor lor. Problema însă tocmai aici este: prin "viitor mai bun" mulţi dintre părinţii în discuţie înţeleg nu posibilitatea asigurării unei educaţii durabile copiilor lor, ci o stare materială asiguratorie, înţelegînd prin asta fie un apartament, fie o maşină, fie te miri ce alte bunuri materiale, pentru a-i încadra în felul acesta "în rîndul lumii".

Tot ce am spus pînă acum e că nu cred că lucrurile au fost bine puse în balanţă, în fiecare caz în parte.

Iar dacă viaţa adultului nu e decît o ispăşire a copilăriei, mă tem că mulţi dintre copiii care acum sînt privaţi de cei şapte ani de-acasă vor dezvolta peste ani în societatea românească răceala şi uscăciunea sufletească."

Despre parvenitism

Un prieten din lista mea de pe Facebook a pus o farsa de-a lui Daniel Buzdugan (inca mai lucreaza in radio ?) de la Radio ZU. Era vorba de o mama foarte revoltata ca fata ei va fi obligata sa poarte uniforma scolara si nu poate sa-si etaleze toalele de mii de dolari pe care le-a cumparat din Dubai, unde a fost de sarbatori cu familia. Le puteti asculta aici (partea I) si aici (partea a II-a). Dar sa revin. In esenta, "doamna" asta spunea ca intr-un stat democratic oricine are voie sa faca ce vrea si nu intelege de ce fata ei trebuie sa se conformeze ?

De fapt, ambele farse erau o lectie despre modestie, dar care erau predate surdului. Femeia asta nu intelegea ca nu numai banii conteaza in viata, ci modul cum te comporti fata de ceilalti. Asta te face OM. Caracterul. Imi vine in minte acum o comparatie intre imbogatitii peste noapte din Romania si cei din State, care au muncit intr-adevar pentru banii lor. Cei americani erau dispusi sa-si doneze jumatate din averi pentru actiuni caritabile sau sa finanteze institutii de invatamant, pe cand cei din Romania au spus ca nu ar face asa ceva sau ca ideea e "ridicola" sau "hilara".

Revenind la autoproclamata doamna, ea nu mai intelegea de ce fata ei nu trebuie sa-si poarte ultimul iPhone 4 la scoala ca sa se dea in stamba fata de colegii ei. Uite ce mi-am cumparat. Inca o limita a nesimtirii a fost atinsa. Aici, in Vancouver, oricine vorbeste foarte prietenos cu tine, daca este foarte bogat sau daca acea persoana castiga de 7 sau 10 ori mai mult decat tine. Nu te doare gura sa spui "multumesc" sau pur si simplu sa fii amabil. Asta face o societate sa fie "suportabila" sau sa fii multumit ca traiesti in ea: modul in care fiecare stie sa se poarte fata de celalalt. Respectand demnitatea celorlalti te face pe tine sa te simti mai bine si le induci si celorlalti o stare sufleteasca de bine.

Oare cine il respecta pe Becali ca are o multime de bani si se lauda pe toate drumurile ca are milioane de euro ? Nu, nu nimeni, ci doar lingaii care spera sa ciupeasca ceva de la el. Oamenii cu coloana morala puternica nu au nici un fel de respect pentru un asemenea individ. Pacat ca acesti oameni nu isi fac opinia cunoscuta mai des sau mai tare. Neluand atitudine le dau voie acestor indivizi pe care ii detesteaza sa le conduca viata si apoi se plang ca nu traiesc bine. Totusi, in cazul "doamnei", un grup de parinti au vrut sa-i dea o lectie pe care ea nu a stiut sa o invete si la sfarsit tot ea era victima. Dar va puteti face o parere ascultand link-urile de mai sus.

Canada nu e lapte si miere

Am mai spus si in alte postari ca daca vii in Canada trebuie sa muncesti, ca peste tot de altfel, daca vrei sa realizezi ceva, adica sa incepi de jos. Nimeni nu te asteapta la aeroport cu masina, apartamentul si jobul pe care sa-l ai toata viata. Mai inainte vorbeam cu managerul meu, care lucreaza de 20 de ani cu compania la care sunt acum, care imi spunea cum a inceput el. Lucreaza de cand avea 8 ani. A distribuit ziare in Toronto, a asamblat cutii la o pizzerie, a lucrat la Bell (o companie telefonica) de la 16 ani, iar apoi a lucrat pentru compania la care este acum de cand avea 19 ani. Mama sa era vicepresedinte la Bell si a fost concediat de acolo. Cand l-am intrebat cum de a fost concediat cu maica-sa vicepresedinte, mi-a zis ca nu a avut ce face si a fost dat afara. A trait pe cont propriu de la 16 ani, nu voia sa accepte nici un fel de ajutor.

Avea mandria de a face totul singur. Castiga cam $6/ora in Ontario la vremea aceea. Nu stiu daca era mult sau putin, dar el mi-a zis ca manca din gunoi de la Mr. Sub (un restaurant fast-food). Oamenii nu mancau sandwich-ul intreg, ci pe jumatate, iar el il lua de acolo. Mai lua si niste saci cu taitei dintr-aia chinezesti pe care ii fierbi si care ii ajungeau o saptamana. Banii pe care ii lua nu ii ajungeau pentru mancare. Mi-a zis ca din cauza asta apreciaza ce are acum, pentru ca a muncit din greu pentru a ajunge la ceea ce are acum. Nu e bogat, dar e multumit de viata pe care o are. Mi-a zis ca nu-i este rusine sa spuna ca manca din gunoi, pentru ca asta e viata pe care a avut-o si nu ii pare rau pentru deciziile pe care le-a luat in viata. Chiar il admir pentru asta.

Il inteleg, pentru ca si noi am trait greu in Romania, iar aici nu suntem bogati, dar muncim si incercam sa ne construim un viitor mai bun aici pentru noi si pentru fetita noastra iubita. Trebuie sa muncesti greu in viata ca sa apreciezi cu adevarat ceea ce ai obtinut, nu sa stai si sa-ti pice para malaiata. Trebuie sa fii nesimtit, dar in sens bun.

O imagine rar intalnita

Da, o imagine rar intalnita in SkyTrain am vazut azi-dimineata cand ma duceam la servici. La statia Edmonds, care este la nivelul solului vad un nene, cam de vreo 45 de ani cu o multime de pungi dintr-alea mari de gunoi si sacose. Cum am spus, nu este o imagine des intalnita, pentru ca de fiecare data cand un homeless vrea sa calatoreasca cu SkyTrain-ul imediat il ia un angajat de la SkyTrain sau de la politia TransLink la intrebari si ii spune ca nu poate sa se urce. De data asta, omul asta a scapat. Nu stiu ce s-a intamplat la statia unde a coborat, pentru ca nu a coborat la statia mea, ci dupa asta.

Cand s-a urcat a inceput sa vorbeasca singur. Spunea ca e din Sudbury, Ontario ca a fost batut de politia din Vancouver. Voia sa se roage in SkyTrain. I-a aratat la un moment dat Biblia unei femei din tren. Nimeni nu-i dadea atentie. Nici macar eu. Dar sunt un tip care are atentia distributiva, iar cand se intampla ceva de genul asta in jurul meu, incerc sa fiu alert, iar in cazul de fata ma uitam la el in geamul trenului. In felul asta dadeam impresia ca ma uit pe geam, dar in realitate eram atent la el. Dupa vreo 2 minute de spus fraze fara cap si fara coada si-a cerut scuze de la oameni pentru ca vorbeste prea mult, dar asta nu a durat decat cateva secunde pentru ca apoi iar a inceput sa abereze si sa-si aranjeze lucrurile prin sacii lui de gunoi plini cu haine si alte chestii.

Reciclarea sticlelor de plastic

Am fost foarte incantat sa observ aici in B.C. politica prin care sticlele de plastic sunt recuperate pentru reciclare. Presupun ca aceasta politica este diferita de la o provincie la alta, dar, in esenta, toate au acelasi scop, protejarea mediului. Chiar voiam sa postez ceva mult mai amanuntit pe blog. Aici, in B.C., Encorp Pacific (Canada) este organizatia non-profit care se ocupa de reciclarea containerelor de plastic si a electronicelor, iar programul se numeste "Return-It". Conform celor declarate de ei pe site-ul oficial, aceasta organizatie are ca principala activitate dezvoltarea, administrarea si imbunatatirea sistemelor de recuperare a produselor nefolosibile de la consumatori precum si a electronicelor care au ajuns la sfarsitul perioadei de folosire si sa se asigure ca ele sunt reciclate corespunzator si nu ingropate sau incinerate.


Consiliul Director al acestei organizatii este compus din reprezentanti ai industriei de consum si a bauturilor, precum si directori care nu au legatura cu nici unul dintre domeniile mentionate mai inainte. Nu platesc dividende actionarilor, pentru ca sunt organizatie non-profit, dar au un comportament financiar prudent astfel incat fondurile companiei sa finanteze operatiunile atunci cand conditiile pietei o cer. Au implementate mai multe programe cum ar fi "B.C. School Recycling Programs", prin care se acorda premii in bani scolilor care au reciclat cel mai mult; "Return-It @ Work" un program destinat afacerilor si angajatilor acestora; au implementat de asemenea un program de clasificare dupa numarul de stele, ca la hoteluri, care clasifica toate centrele de reciclare dupa serviciile oferite si gradul de curatenie.


Oricine isi poate deschide un centru de reciclare. Nu este o franciza, ci se incheie o intelegere cu aceasta organizatie. Sumele care se platesc celor care aduc produse la centrele de reciclare au la baza legi stabilite de guvernul provincial. De exemplu, pentru sticlele de plastic mai mici de 1l (inclusiv cele de 1l) se plateste 5 centi/sticla, sticlele mai mari de 1l primesc 20 centi/sticla, iar sticlele de bauturi alcoolice au un depozit de 10 centi/sticla. Pe orice sticla de plastic scrie "Return for refund where applicable". In Alberta am vazut pe internet ca e mult mai simplu: 10 centi/sticla pentru sticlele mai mici de 1l si 20 centi/sticla pentru cele mai mari de 1l. Programul asta cred ca este foarte eficient pentru ca rar imi este dat sa vad sticle de plastic pe strada. Nu vezi deloc munti de sticle de plastic care strica aspectul orasului. Oamenii si le strang si le duc la reciclat sau le dau la un homeless care le duce la centrul de reciclare si scoate banii pe ele ca sa-si cumpere diferite chestii: mancare, bautura sau orice au ei nevoie.

Sunt profund azi

Cum iti construiesti o relatie durabila ? Prin iubire si comunicare cu celalalt. Dar daca as scrie numai asta as termina postarea deja. Odata la servici vorbeam cu o colega, care este in varsta, are 61 de ani, dar care mai avea cateva zile de munca, pentru ca primise instiintare de la companie cum ca pozitia ei fusese desfiintata, deci era concediata. Dar nu isi facea probleme pentru ca lua pensia de la stat si pe cea de la sindicat pentru ca a fost concediata dupa varsta de 60 de ani. Fiind mai in varsta am intrebat-o despre diferenta dintre cei mai in varsta si cei mai tineri. Intrebarea mea era, cu referire la observatiile pur personale ale mele, "de ce tinerii de varsta mea sunt mai delasatori, iar cei de varsta ei sunt mai muncitori ?". Si mi-a dat un raspuns foarte interesant. Mi-a zis ca probabil in ziua de azi tehnologia iti pune foarte repede la dispozitie tot ceea ce vrei, iar pe vremea ei, cand erau saraci (erau sapte copii), au invatat sa lupte pentru fiecare lucru pe care l-au obtinut.

De asemenea au stiut, multi dintre ei, sa isi construiasca casniciile pentru ca au comunicat cu celalalt. Si mi-a zis ca a avut, la un moment dat, un episod tensionat cu sotul ei (bineinteles ca nu a fost singurul) care a durat vreo doi ani din cauza ca sotul ei nu i-a spus ca avea dureri de spate. Din cauza ca acesta nu i-a spus au ajuns sa se certe si sa o invinuiasca pentru orice era in neregula in casa. De asemenea evita sa se duca cu ea si cu copiii la evenimentele lor, culturale sau sportive, sau la prieteni pentru ca nu voia sa se dea de gol. Au ajuns sa se inteleaga din nou pentru ca el nu a mai suportat durerea si i-a spus in cele din urma.

In ziua de azi, spunea ea, tinerii au o alta mentalitate, mai egoista, conform careia poti sa te descotorosesti de orice fara nici un fel de problema. Nu conteaza ca sunt si copii la mijloc, daca tu nu te mai simti bine in relatia respectiva. Tinerii din ziua de azi prefera sa fuga de probleme in loc sa le ia in piept si sa lupte cu ele. Mentalitatea lor in ziua de azi este concentrata pe "eu", in loc sa fie concentrata pe "noi". Imi dadea exemplul unei cunostinte care spunea ca se marita, iar acea femeie zicea ca daca nu merge poate divorta oricand de el. Intrebarea fireasca era: "de ce te mariti cu el in primul rand daca ai de gand sa divortezi mai incolo ?"

Mi-a mai spus ceva interesant. Mi-a zis ca atitudinea pe care o ai intr-o relatie iti creeaza si atitudinea pe care o ai la servici. Daca lucrezi la relatia pe care o ai, faci compromisurile de rigoare si o faci sa mearga bine, atunci ai aceeasi atitudine si la servici. Vei fi mai muncitor. Iar daca nu, atunci atitudinea este total opusa.

Lene sau vointa de a reusi ?

Acum vad la televizor, pe CBC, un reportaj despre situatia din Sudan din regiunea Darfour. Am aflat cu uimire ca Canada are in bugetul ei o suma pentru ajutorarea refugiatilor din intreaga lume. Canada si canadienii se considera ca un refugiu pentru sinistratii din intreaga lume si doresc cu adevarat sa ajute oamenii din intreaga lume, mai ales din Africa. Cei care vin aici, ca refugiati sau ca orice altceva, daca au vointa de a reusi vor reusi. Ma gandesc la un barbat venit din Kenya si care a studiat la universitatea din Calgary, il cheama James Atebe, s-a stabilit in Mission, acum este primar acolo si a fost votat in top 25 al celor mai de succes imigranti din Canada anul trecut. Deci acest om a venit aici ca sa aiba succes si a reusit.

Ieri Ana a venit de la servici si mi-a povestit de trei fete pe care o colega de la servici le cunoaste si care intruchipeaza lenea in mai multe ipostaze. Ele sunt nascute aici si o sa incep cu cazul cel mai putin grav. Ea spune despre ea ca are o boala prin care este alergica la propria transpiratie si nu poate munci deloc, dar toata ziua joaca jocuri pe calculator si deci pierde timpul aiurea, dar macar are un "motiv". Al doilea caz este o fata care e casatorita, nu lucreaza nici unul, locuiesc cu parintii ei, iar el are o mostenire, nu prea mare, care se va termina in mai putin de un an, dar nici unul nu vrea sa-si caute de lucru. Al treilea caz este o fata (toate sunt in jur de 30 de ani) care este si ea casatorita, barbatul ei lucreaza, ea a absolvit o facultate de design interior, dar refuza sa-si caute un job vreodata si de asemenea refuza sa cunoasca oameni noi. Cireasa de pe tort este ca vrea sa-si redecoreze casa, care nu este ieftin de facut. Toate sunt grase.

Ma gandeam ce inseamna sa vii dintr-o tara saraca cu vointa de a reusi si ce inseamna sa te nasti aici si sa iei lucrurile ca si cum ti s-ar cuveni, fara sa stii cum e sa lupti pentru ele.

Azi dimineata, la servici era un homeless care dormea la usa din spate acoperit de cutii de carton. L-am trezit si i-am zis ca nu poate sa doarma acolo si ca trebuie sa plece. Saracul de el era murdar tot si putea a nespalat. L-am intrebat cum de a ajuns in situatia asta si mi-a zis ca a trait in Mexic timp de 10 ani unde avea o afacere si ca acolo a fost martor la o crima pusa la cale de politia corupta de acolo. Nu mai stiu in ce oras s-a intamplat asta. In plus sotia lui, mexicana, s-a folosit de el si a fost nevoit sa plece. Nu am stat sa vorbesc prea mult cu el pentru ca trebuia sa imi vad si de treaba mea. Nu stiu cat adevar este in ceea ce a spus el, pentru ca multi oameni ca el inventeaza povesti doar ca sa para altfel in ochii celor care sunt mai bine decat ei, dar o poveste ca asta nu prea pare trasa de par. Oricum, este o poveste trista. Cateodata mai ia si el niste bani de pe sticlele de plastic pe care le mai strange de pe strada. Ce mi-a placut la el a fost ca i-am zis sa-si arunce gunoiul in tomberon si chiar asa a facut. Nu am strans nimic dupa el in afara de cartonul cu care isi facuse adapostul.