duminică, 23 ianuarie 2011

Copii privati de afectiunea parintilor

Am gasit acest articol foarte interesant pe Deutsche Welle. Va las si pe voi sa-l cititi si sa reflectati. Personal cred ca este un articol foarte realist.

"În ultimii ani, peste trei milioane de români lucrează în străinătate. În urma lor au rămas în ţară 300.000 de copii, în grija rudelor sau în cel mai bun caz doar cu unul dintre părinţi.


Cei mai mulţi dintre aceşti copii au între doi şi şase ani, adică exact vîrsta la care au cea mai mare nevoie de afectivitate din partea părinţilor. Nu e greu de imaginat că mulţi dintre copiii celor plecaţi la muncă în afara ţării au trecut şi trec prin traume emoţionale ce pot avea urmări dramatice în evoluţia lor psihică.

Legea din România îi obligă pe părinţi să declare autorităţilor locale în grija cui îşi lasă copiii pe perioada absenţei lor din ţară. Însă conform unor statistici realizate de organizaţii nonguvernamentale doar 7% dintre ei au făcut aceste declaraţii, astfel că cei mai mulţi dintre copiii rămaşi acasă nu au un tutore legal.

Unicef anunţa în urmă cu cîteva luni că o treime din copiii lăsaţi în grija rudelor sînt depresivi. Presa a relatat în ultimii ani şi despre mai multe cazuri de sinucideri.

Situaţia e complicată şi dramatică în aceeaşi măsură. În România - şi cu precădere în Moldova, regiunea cea mai săracă, şi nu de azi, de ieri - sînt numeroase familii care nu îşi mai pot asigura existenţa. Părinţii şi-au găsit de muncă în afara ţării, în special în ţări precum Italia sau Spania. Primul şi cel mai important preţ pe care şi-au asumat să îl plătească este privarea copiilor lor de "cei şapte ani de-acasă".

Dar şi-au asumat ei oare, în cunoştinţă de cauză, acest preţ teribil? Cîţi dintre românii plecaţi au consultat măcar un psiholog pentru a afla la ce riscuri îşi expun copiii, care vor resimţi absenţa îndelungată a părinţilor ca pe un abandon? Apoi: cîţi dintre părinţi au apelat la un psiholog care să facă şedinţe periodice cu copiii lor lăsaţi în grija rudelor de acasă?

Răspunsul nu e greu de bănuit, dacă ne gîndim la gradul de educaţie al celor care au plecat din sate sau din oraşele de provincie să cîştige o pîine mai bună în afara ţării. Mentalitatea că unui copil îi trebuie să aibă ce mînca, ce îmbrăca şi un loc în care să doarmă şi să se joace e greu de zdruncinat.

Nu vreau să spun că oamenii aceştia nu şi-ar iubi copiii. În fond, muncesc din greu departe de casă, aşa cum nu erau obişnuiţi să muncească în România, nu doar pentru ei, ci şi pentru a le asigura un viitor mai bun copiilor lor. Problema însă tocmai aici este: prin "viitor mai bun" mulţi dintre părinţii în discuţie înţeleg nu posibilitatea asigurării unei educaţii durabile copiilor lor, ci o stare materială asiguratorie, înţelegînd prin asta fie un apartament, fie o maşină, fie te miri ce alte bunuri materiale, pentru a-i încadra în felul acesta "în rîndul lumii".

Tot ce am spus pînă acum e că nu cred că lucrurile au fost bine puse în balanţă, în fiecare caz în parte.

Iar dacă viaţa adultului nu e decît o ispăşire a copilăriei, mă tem că mulţi dintre copiii care acum sînt privaţi de cei şapte ani de-acasă vor dezvolta peste ani în societatea românească răceala şi uscăciunea sufletească."

Un comentariu:

  1. Ai dreptate in tot ce ai spus aici. Sunt prof. si am o eleva(clasa a IXa) care sta singura de 4 ani, parintii fiind plecati "la munca".
    S-a ingrasat in acest timp 40 de kg. Cu siguranta nu a mancat mai mult sau mai bine dacat atunci cand era cu parintii, dar... acum este obeza.

    RăspundețiȘtergere